Cămăruțele din suflet

Sufletul nostru are multe cămăruțe, mai mari sau mai mici, mai luminoase sau mai întunecate, mai înalte sau mai joase, cu vedere spre parc sau spre curtea din spate, amenajate sau lăsate în paragină...

Avem în suflet cămăruțe ocupate pe termen lung, pe termen scurt sau pentru totdeauna. Avem și cămăruțe libere, de închiriat sau de vânzare. Pe unele vrem să le ținem ocupate, suntem îngrijorați că locatarii lor vor pleca într-o zi. Pentru ocupanții unora nu ne facem griji, știm că nu vor pleca niciodată. Din altele încercăm insistent să gonim chiriașii. Pe altele ne străduim să le închiriem. Sau să le vindem. Mai sunt unele pe care vrem să le ținem goale. Pentru vremuri grele sau doar pentru noi. Într-o zi...

Sunt cămăruțe din sufletul nostru pe care le-am vândut unor oameni dragi. Ciudat și salvator, de cele mai multe ori nu ne pare rău pentru vânzarea făcută. Cum ar putea să ne pară rău pentru cămăruțele pe care le-am dat părinților? Ne pare rău doar că nu sunt mai mari. Și uite așa, le transformăm într-un apartament. Un penthouse. Ne pare rău doar când, la un moment dat, locatarii devin amintire și nu mai răsună pereții de râsul, plânsul sau micile discuții cotidiene...

Ne pare rău când am dat un penthouse cuiva care ne-a decepționat? Da și nu. Da, pentru că oricât am încerca nu mai reușim să scoatem persoana respectivă de acolo. Doar e proprietar, nu? Și rămâne și ne dă mereu un gust amar. Nu, pentru că, indiferent de deznodământ îi rămânem veșnic recunoscători pentru amintiri. Cu timpul, doar amintirile frumoase ne mai zgândără. Un alt prilej pentru nostalgie...

Câteodată vrem doar să închiriem - cu anul, cu luna, cu ziua, cu ora... Doar pentru a impregna pereții unei cămăruțe cu un râs nou. Cu vacanță. Chiriașii pot veni și pleca, lăsând în urmă doar frânturi. Fără complicații. De moment. Lăsând în urmă o bună dispoziție cu evaporare rapidă.

Dar ce ne facem când vrem să vindem? Ce putem face? Dăm un anunț la mica publicitate? Plecăm la vânătoare? Unde? Cum? Când? Ce putem face cu siguranță e să așteptăm momentul, mai apropiat sau mai îndepărtat, când va bate cineva la ușă și va întreba de o cameră de vânzare...

Ne jucăm cu cămăruțele câteodată, renunțăm un timp să mai intrăm în unele și ne dăm uneori seama că tocmai în acelea am fi vrut să locuim și ne întoarcem și reactivăm peisajul familiar și totuși altul...

Sunt uși pe care nu le mai deschidem niciodată, le ferecăm și aruncăm cheia... Sunt uși la care batem din timp în timp, ca pentru a le lua pulsul... Sunt uși pe care le deschidem mereu și mereu cu aceeași bucurie și emoție...

Și ne considerăm fericiți când putem oferi cuiva iubit o cameră. Cu vedere.

24 Februarie 2010

Gelozia – la graniţa dintre normal şi patologic

             Ce înseamnă să te consumi lăuntric, să arzi întrebându-te despre ce, cum, unde sau cu cine este persoana iubită într-un moment din timp? Da, vom vorbi doar despre gelozia în cuplu, în iubire, pentru că există şi alte forme de gelozie, cum ar fi cea între fraţi, în relaţii de muncă (invidia profesională) etc.

            Dar oare acest consum interior are vreo finalitate? Ne şi ajută într-o măsură sau alta? În general se vorbeşte despre efectele negative ale geloziei. Dar oare este ea şi benefică? Răspunsul este: parţial da. În primul rând, ne ajută să ne conştientizăm sentimentele faţă de partener. Să aflăm că încă suntem îndrăgostiţi. Că flacăra nu s-a stins încă sau că arde chiar mai puternic. Să te trezeşti urmărind cu gândul şi cu inima strânsă drumurile imaginare ale partenerului de viaţă. Să stai într-o zi întinsă în pat lângă cel iubit şi să te întrebi oare pe unde îi rătăcesc gândurile. Să simţi că te muşcă un şarpe de sufletul care ţi se face ghem şi nu vrea de fapt să afle răspunsul, de teamă ca acesta să nu cumva să fie altul decât cel aşteptat. Să simţi.

            Gelozia ne ajută uneori să simţim că trăim. Că existăm şi altfel decât fiinţe consumatoare. Că suntem şi noi, la rându-ne, consumaţi. Ne ajută să ne punem întrebări. Să ieşim din culcuşul comod al reveriilor înşelătoare şi să păşim pe nisipurile mişcătoare ale existenţei. Să nu mai fim atât de siguri pe noi încât să devenim aroganţi şi să îi punem pe alţii pe jar la rândul nostru. Bineînţeles, păstrând proporţiile. Atâta timp cât nu ne zdruncinăm propriul sistem de valori prin distrugerea încrederii în sine. Atâta timp cât nu distrugem încrederea altuia în sine şi în noi. Atât doar cât să facem din timp în timp o evaluare a sentimentelor celui iubit pentru noi şi ale noastre pentru el. Fără să întindem coarda. Limita este extrem de sensibilă şi deviaţiile de la traiectorie facile.

            Gelozia este una dintre acutele iubirii. Este undeva între dragoste şi ură. Sau o ură izvorâtă din dragoste. Sau o exacerbare a iubirii după ce am străbătut valea plângerii a urii. Iubirea are nevoie de acute, pentru a ne aminti că există. Sau că mai există. Să mai simţim acel fior orgasmic în plan sufletesc şi să ne amintim că suntem fiinţe umane şi că simţim. Că simţim la nivel superior, ca fiinţe gânditoare, care filtrează trăirea instinctuală.

            Este gelozia un instinct? În parte, da. Este mai mult un arhetip, fundamentat pe instinctul posesiunii. A poseda este o nevoie. Iar a poseda ca om este, uneori, o artă. O artă care are nevoie şi de acest condiment care este gelozia. Facem scenarii, ne imaginăm persoana iubită posedată sufleteşte sau trupeşte de către altcineva. Suferim imaginându-ne asta, uneori până la pragul la care nu mai putem decela realitatea de fantasmă, ne torturăm prinzându-ne sufletul în menghina îndoielii, dar totodată căutăm căi de a preveni coşmarul, căutăm mijloace de a menţine vie iubirea. Astfel, reuşim să îi dăm vieţii noastre în doi mereu câte ceva nou sau câte ceva din ce are nevoie şi îi place.

            Mintea şi sufletul nostru se deschid în actul geloziei, se dezvoltă şi se rafinează căutând toate aceste căi de satisfacere a iubirii. Imaginăm lucruri total necunoscute pentru noi în acel moment, inovăm şi inventăm, descoperindu-ne posibilităţi şi disponibilităţi nebănuite, ne îngrijim pentru a plăcea celuilalt şi îl îngrijim pe celălalt pentru a-l face să înţeleagă nevoia de noi. Învăţăm să iubim şi să ne iubim.

            Dacă gelozia ar avea doar aceste părţi bune, ar fi aliatul nostru cel mai de preţ. Din păcate, trebuie să vedem şi faţa ei întunecată. Întunericul care îi este intrinsec prin faptul că este chinuitoare, bănuitoare, torturantă şi derutantă în acelaşi timp. Trăirile pe care ea ni le produce sunt dureroase şi lasă urme. Seamănă sămânţa îndoielii şi otrăvesc traiul până atunci tihnit. Şi noi ce facem? Bem frecvent această cupă a suferinţei până la capăt, nu mai lăsăm nici o picătură şi apoi o întindem să ni se mai toarne.

            Gelozia ne aruncă într-un cerc vicios, tot ce facem se întoarce împotriva noastră. Îl vedem pe cel drag că, încet-încet, începe să se retragă în propria carapace, începe să se îndepărteze de noi, să ne frustreze de prezenţa lui, să ne refuze tandreţea pe care noi i-o solicităm din ce în ce mai insistent şi mai imperios, pentru ca în final să comită exact lucrul de care ne era cel mai teamă: să se refugieze în alte braţe, fie ca să primească acea căldură pe care o aştepta de la noi sau pur şi simplu ca să ne facă în ciudă, din exasperare.

            Adevărat, există şi relaţii care trăiesc prin aceste „mini războaie”, îşi iau seva din încleştarea pasiunilor, dar, adesea, preţul plătit în final este exorbitant, se consumă mari resurse de energie şi se erodează suflete. Mai multe astfel de „cutremure” mici descarcă trăirile negative, dar mai multe „cutremure” mari sunt devastatoare.

            Un rezultat posibil la care se poate ajunge este un adevărat delir al imaginaţiei, când realitatea se întrepătrunde cu fantasticul, făcând corp comun şi trăind într-o simbioză de nedesfăcut, unde imaginarul parazitează realul, ducând până la acele acte de nebunie pură în care cel „înşelat” în propria imaginaţie poate să-şi ucidă, sufleteşte sau efectiv, obiectul iubirii şi poate să distrugă tot acel miraj al dragostei, lăsând în urmă suflete mutilate, inclusiv pe cel propriu.

            Care este, atunci, graniţa între gelozia firească şi cea înscrisă în patologic? În primul rând, este relativă, niciunul din noi netrăind la fel iubirea. Graniţa ne-o situăm fiecare dintre noi acolo unde trăirea devine deranjantă, acolo unde pasul următor ne-ar duce pe tobogan în jos, acolo unde echilibrul începe să ne fie periclitat. Jocul cu trăiri de felul geloziei este periculos şi incendiar, tocmai prin asta atractiv, dar lipsit de măsură. Grecii numeau lipsa de măsură hyubris, acest hyubris stând la baza tragediilor antice. Cu toţii suferim de hyubris, în toate aspectele vieţii noastre, mai bine zis, oricare segment al existenţei noastre este apt de a scăpa de sub controlul echilibrului. Ceea ce putem face este să apăsăm puţin pedala de frână în momentul când simţim că produsele minţii noastre ne fac rău, să reflectăm la conformitatea gândurilor noastre cu realitatea şi să ne gândim mai bine la ce pierdem prin reacţii nefundamentate.

Automistificarea – între pro bono sua şi political correctness

Am un amic care trăieşte foarte bine cu sine. Ia doar ce îi convine din viaţa lui şi a altora, îi priveşte pe alţii doar cum are chef , iubeşte după propriul plac şi ţine minte doar ce şi dacă îi convine. Cu alte cuvinte, mecanismul automistificării îi funcţionează ceas.

Mulţi etichetează asta drept egoism dus la maxim. Şi nu zic că nu ar fi şi aşa ceva. Totuşi, trebuie precizat că automistificarea este un mecanism de apărare extrem de important al psihicului, care ne protejează de suferinţă şi ne ajută să trecem fără convulsii prin viaţă. Rămâne problema cât de bună este o astfel de viaţă şi dacă există un optimum de suferinţă care să ne condimenteze viaţa doar atât cât trebuie. Şi cum măsurăm acest optim. În plus, cum dozăm suferinţa, care nu se lasă pusă în talgerul balanţei, ci năvăleşte pur şi simplu peste noi, dându-ne viaţa peste cap şi lăsând în urmă cadavrele mutilate ale neuronilor noştri distruşi pentru totdeauna?

Unul dintre răspunsurile la întrebarea de mai sus este mecanismul automistificării. Mecanism extrem de benefic, care funcţionează ca un antialgic pentru suflet, ba chiar ca un anestezic în momentele de dezamăgire sau neputinţă. Automistificarea este bună, deoarece, oricât ne-am strădui să punem bariere suferinţei, tot mai scapă destul cât să ne amărască sufletele şi să ne creeze reacţii disfuncţionale ca depresia sau atacurile de panică.

Unele persoane reuşesc să-şi însuşească atât de bine acest mecanism, încât intră în funcţiune automat şi plenar, ca reflex condiţionat la apariţia durerii psihice. Toţi ne folosim la un moment dat de automistificare, doar că în măsuri diferite.

Extremele nu sunt niciodată folositoare. A ne feri de suferinţă cu obstinaţie poate deveni foarte obositor sau poate constitui o suferinţă în sine. A bea cupa suferinţei până la capăt, conştient, este o traumă pe care ne-am produce-o singuri, o violentare a sinelui şi chiar a integrităţii fizice proprii.

Singurul om pe care îl cunosc personal care se ferea conştient de automistificare era tatăl meu, un om pasionat de „adevărul istoric” şi care îşi făcea în fiecare seară un bilanţ al acţiunilor şi gândurilor lui din ziua respectivă, încercând să fie corect faţă de sine şi ceilalţi. Ştia că îşi este cel mai bun arbitru, dar totul presupunea un consum enorm de energie şi emoţie. Tatăl meu a murit la 50 de ani, în somn, fără să simtă trecerea şi fără să sufere de ceva înainte, dar nu am putut să nu mă gândesc la faptul că a făcut un mare sacrificiu de sine pentru corectitudine şi pentru a nu-i face pe alţii să sufere. Lecţia lui a fost lecţia toleranţei şi acceptării fiecăruia aşa cum este. Melodia lui preferată era „What a Wonderful World”, a lui Louis Armstrong.

Automistificarea este privită de unii oameni ca un mod de a te minţi pe tine. Asta nu sună prea grozav, dar trebuie să spun că minciuna are şi ea rolul ei. Un rol protector. Nu văd altruismul în a provoca cuiva deliberat o suferinţă. „Nu-l ucideţi pe mesager!” Aşa cum îi minţim pe alţii din dorinţa de a-i proteja, aşa ne minţim şi singuri cu acelaşi scop, mai mult sau mai puţin conştient.

Am arătat până acum beneficiile automistificării – pro bono sua – spre binele propriu. Dar oare este şi politically correct? Nu întotdeauna. Uneori suntem datori să parcurgem, conştient, şi drumul prin beznă, pentru a învăţa ceva din experienţa la care suntem supuşi şi pentru a ne înţelege mai bine. Şi pentru a simţi că trăim şi a aprecia mai mult clipele bune pe care ni le oferă viaţa. Clipe care ar putea fi mai multe…

Principiul „primo non nocere” în psihologie

În tratamentul medical, „primo non nocere” („în primul rând să nu faci rău”) este, alături de cel al prevenţiei („mai bine să previi decât să tratezi”), cel mai important semnal de alarmă care trebuie să se aprindă şi să rămână permanent aprins în relaţia cu pacientul şi de-a lungul întregii conduite terapeutice.
Medicina, presupunând manipularea unor tehnici mai mult sau mai puţin invazive şi substanţe cu rol terapeutic, dar apte oricând să producă supradozaje sau incompatibilităţi, este extrem de susceptibilă în orice moment malpraxisului, motiv pentru care a şi apărut acest principiu.
Prea puţine persoane îşi pun problema malpraxisului în activitatea psihologică, deşi aici acest lucru este la fel de important. Şi, spunând acestea, ne referim la psihologie în general, cu predilecţie la domeniul ei clinic, fie că este vorba de psihodiagnostic, evaluare, consiliere sau psihoterapie. Este la fel de important în psihologia aplicată, a muncii, transporturilor sau educaţională, deoarece se lucrează cu şi asupra psihicului, care este poate cea mai delicată latură umană. În continuare, ne vom referi la domeniul clinic, cel mai apropiat de cel medical şi care primeşte cele mai multe influenţe de la acesta.
Deşi există un cod deontologic al profesiei de psiholog, se vorbeşte mai mult de forma demersului psihologic şi mai puţin de conţinutul său, cel care face cel mai frecvent obiectul relei practici. Astfel, ar trebui elaborat un set de norme metodologice sau protocoale psihodiagnostice şi psihoterapeutice, care să asigure pacientul asupra siguranţei sale şi să ofere şi psihologului un confort în activitatea sa şi protecţie împotriva acuzaţiilor de malpraxis.
Chiar dacă pare un termen „greu”, noţiunea de „malpraxis” ar trebui folosită ca atare, definind cel mai bine situaţia de fapt.
În psihologia clinică, fiind cea mai intim conectată cu actul medical, este evidentă şi necesară aplicarea acestei legităţi.
Chiar dacă nu se manipulează substanţe, demersul psihologic este extrem de delicat şi invaziv în acelaşi timp, deoarece se acţionează direct asupra psihicului individului, care este foarte sensibil şi sugestibil, precum şi uşor de dezorganizate.
În plus, în comparaţie cu alţi aşa-zişi „consilieri” din jurul unei persoane, psihologul clinician dispune de o autoritate care, folosită greşit în timpul evaluării sau psihoterapiei, duce la un eşec ce poate fi total, aducând pacientul într-o degringoladă afectivă şi cognitivă ce îi poate fi fatală – chiar prin producerea actului ultim, sinuciderea, sau prin accidente complet neprevăzute.
Psihodiagnosticul trebuie realizat cu foarte mare acurateţe şi rezultatul comunicat cu precauţie, fapt esenţial în protecţia persoanei de agravarea situaţiei sale. Imaginaţi-vă ce înseamnă lipirea unei etichete unei persoane care nu o acceptă sau este terifiată de ea. Este ca şi când am pune o povară de 200 kg în spatele unei persoane malnutrite din lumea a treia.
„Primo non nocere” trebuie să ne însoţească în procesul evaluării, al interviului clinic şi al observaţiei. Forţarea unor cotloane pe care individul nu este dispus să le dezvăluie sau să le expună nu duce doar la eşecul demersului per se, ci produce şi o traumă puternică persoanei evaluate.
De asemenea, contează modul în care abordăm problema, conţinutul şi modul de adresare a întrebărilor, atitudinea noastră din acel moment. Da, este corect să păstrăm o neutralitate binevoitoare, dar empatizarea cu persoana din faţa noastră este esenţială în momentele „acute”, bineînţeles fără exagerări – nu plângem pe umărul pacientului şi nu manifestăm o exuberanţă ieşită din comun şi falsă. Trebuie să încercăm să îi „dăm” celuilalt CE are nevoie, DACĂ are nevoie, CUM are nevoie şi CÂND are nevoie.
Domeniul consilierii şi psihoterapiei este cel mai sensibil dintre toate domeniile psihologiei clinice, aici trebuind să acţionăm ca „guiding light”, iar dacă drumul pe care îl conducem pe cel în suferinţă este cel bun, trebuie să realizăm acest lucru şi să ne repliem la timp, minimizând pagubele şi să avem în vedere ca acel drum să fie măcar neutru, dar în nici un caz să fie greşit.
O psihoterapie vană, fără nici un rezultat este mai bună decât una participativă, alertă, dar care agravează situaţia.
Totuşi, vom discuta şi de malpraxisul sau nocivitatea terapiilor fără efect, deoarece în acestea se pierde timp în această direcţie, iar trenarea problemei duce ipso facto la agravarea ei, chiar dacă lent. Vorbim practic de o proliferare lentă a conflictelor interne, care avansează încet, dar sigur, păstrând o aparenţă a controlului, fără multe acute. Este situaţia cronicizării unei suferinţe, care astfel devine mai greu de tratat.
Având în vedere că evoluţia insidioasă este garanţia unui pronostic negativ, este indicat să ne recunoaştem în timp util limitele, deoarece timpul şi suferinţa sunt ale pacientului.
În plus, trebuie să ne gândim la faptul că, acolo unde eşuăm, un coleg va avea mai mult de tratat, având în faţă un tablou mult mai sumbru şi mai complicat decât ni s-a înfăţişat nouă.
În general, a da speranţă inutil este dăunător şi nu reprezintă decât un alt mod de a înrăutăţi o stare, prin prelungirea şi cronicizarea ei, precum şi prin faptul că pacientul realizează inutilitatea demersului nostru, ajungând adesea să-şi privească suferinţa ca incurabilă sau ciudată.
Un alt aspect este acela că o terapie greşită sau fără finalitate poate declanşa şi o altă suferinţă latentă, care astfel se actualizează şi devine acută.
Foarte multă lume, inclusiv psihologi, nu realizează răul care poate fi făcut prin cuvinte şi că, aşa cum există cuvinte care vindecă, există şi cuvinte care destabilizează. Nu înseamnă neapărat că trebuie să ne autocenzurăm în permanenţă, dar că este necesar să ne însuşim foarte bine tehnicile şi vocabularul psihoterapeutic şi să identificăm cuvintele şi atitudinile care ne ajută practic în meseria noastră.
Aşadar, orice psiholog care începe un demers clinic, trebuie să îl înceapă şi să îl continue având în gând „primo non nocere”.

Evul Mediu al Secolului XXI

La început de secol XXI trăim cel mai acut paradox posibil: ne frânăm evoluţia pe care noi o dorim. Suntem mai ambivalenţi ca oricând. Mai deliranţi. Mai fanatici. Mai speriaţi. Suntem speriaţi de locul unde am ajuns.
Spiralele istoriei se dovedesc mai reale decât oricând. După ce în Evul Mediu savanţii erau arşi pe rug şi minţile luminate tânjeau după raţional, acum, când am ajuns în cosmos datorită cunoaşterii ştiinţifice, brusc căutăm aura de mister şi supranatural pe care vrăjitorii şi ghicitorii o ofereau minţilor închistate de secole în urmă.
Avem computere, maşini superperformante, nave spaţiale, dotări sofisticate, procedee psihologice fundamentate ştiinţific de influenţare. Iar noi mergem la astrolog, la chiromant, cumpărăm ierburi şi folosim diverse reţete şi preparate naturiste ca să ne alinăm suferinţele fizice şi spirituale. Suferinţe pe care singuri ni le creăm. Ne producem angoase şi fobii pentru că astrologul a văzut în harta noastră o cumpănă a destinului la nu ştiu câte grade sau că Venus e retrogradă până în momentul în care ajunge în zodia Taurului, ba unii au pretenţia de a ghici data morţii, ceea ce la un moment dat nu ne mai permite să trăim şi să funcţionăm normal, lucru lipsit total de etică şi umanitate. Deloc „politically correct”.
Medicina este o ştiinţă. Care trebuie practicată de oameni cu formaţie ştiinţifică. Nu de vraci. Adevărat, multe medicamente au la bază plante. Plante care pot face şi bine şi rău, în funcţie de doză. Pentru a-şi dobândi statutul de ştiinţă, medicina a trebuit să-şi fundamenteze nişte baze extrem de exacte, la „milimetru” şi la „miligram”. Se observă acum o campanie furibundă contra medicamentelor şi preparatelor chimice. Dar nimeni nu se gândeşte la faptul că acele substanţe sunt extrem de bine dozate şi verificate prin numeroase studii la nivel internaţional pentru a face exact ceea ce se aşteaptă de la ele. Fitoterapeutul spune: „bea ceai de sunătoare” sau „ia extract de gălbenele”, uitând de multe ori să precizeze cât. Şi chiar dacă există o tendinţă de a face din homeopatie o ştiinţă exactă, îi lipsesc principalele instrumente: validitatea şi fidelitatea. Lucru de neiertat şi fără de care nimic nu se poate erija într-o ştiinţă.
Nu neg efectul tratamentelor homeopate, dar nu mă pot abţine să nu îmi pun întrebarea cât la sută din rezultat se datorează efectului placebo. Nu cred că vreo persoană are dreptul să batjocorească medicina şi exactitatea ei din cauza unor erori umane în tratament sau a faptului că un organism a trecut dincolo de bariera tratabilă. „Primo non nocere” e un principiu de bază în medicină, la care fitoterapeuţii nu se gândesc prea mult. Iar plantele pot fi şi nocive. Otrăvitoare, chiar. Şi uneori depinde de doză.
Un alt domeniu batjocorit şi aruncat în derizoriu la ora actuală este psihologia, căreia i-a fost mult mai greu decât medicinei să ajungă la statutul de ştiinţă. Ambele sunt ştiinţe care trebuie practicate cu artă, dar sunt în primul rând ştiinţe. Psihologia a fost pusă pe acelaşi plan cu parapsihologia, cu care nu are absolut nimic în comun, sau cu astrologia, cu care nu are chiar nici o legătură. De fapt, singura legătură a psihologiei cu aceste pseudoştiinţe ţine de abilităţile manipulatorii ale celor care practică astfel de lucruri.
Bineînţeles, nu neg dreptul omului de a crede în ceea ce doreşte, de a practica ce îi face plăcere. Problema este însă mult mai complexă. Există o intoxicare însă cu astfel de practici, prin mass-media, prin afluxul mare de vindecători şi „paranormali”, încât apare întrebarea legitimă: „chiar suntem luaţi de proşti?!”. Poporul român nu este chiar „stupid people”, aşa cum spunea Brucan, ci a rămas de o naivitate cutremurătoare, crezând în miracole care stau la îndemâna oricui. Şi a uitat să lupte. Pentru sine şi propria viaţă.
Singura care a rămas constantă în lipsa de deschidere este Biserica. Care şi-a perfecţionat în schimb latura manipulatoare. Ar trebui să înţelegem că Dumnezeu este singura noastră certitudine. Restul sunt lucruri create de om. Pentru om. Pentru mase. Pentru a manipula şi stăpâni mase. Comunicarea cu Dumnezeu poate fi făcută de oricine, discutând prieteneşte, nu prin şabloanele rugăciunilor şi de oriunde. Nimeni nu are dreptul să medieze această comunicare. E strict personală. Iar ceea ce spun acum este, de asemenea, o părere personală. Nu am înfiinţat nici un fel de sectă şi nu urmăresc să fac prozeliţi. Deşi acum aşa e moda.
Ceea ce am încercat prin tot ce am scris mai sus a fost să ajut omul să devină liber, să nu se lase subjugat de misticism şi beznă. Cuceririle ştiinţifice sunt, în fond, simple utilităţi, iar noi suntem obligaţi să dobândim cât mai multe grade de libertate, fizic şi mai ales spiritual, atât cât ne permit nevoile noastre de bază, în fond şi ele variabile de la o persoană la alta.

Despre moarte

Din păcate sau din fericire pentru noi, nu avem nici cea mai vagă idee despre ceea ce ne aşteaptă (sau nu ne aşteaptă!) dincolo.

Spun din păcate, pentru că este cumva în firea umană, fără nici o putinţă de control, să ne gândim şi să ne frământăm în legătură cu moartea. E firesc, necunoscutul sperie. De fapt, frica este în mare măsură condiţionată de gradul de cunoaştere. Ne e frică de o durere cunoscută ca mare, dar şi mai teamă de o durere neexperimentată încă. Gradul de percepţie al acesteia din urmă este hiperbolizat. Şi astfel ne e teamă de moarte, ultima frontieră umană cunoscută.

Şi ne întrebăm: o fi bine, o fi rău acolo? Şi nu ştiu de ce gândul ne poartă mai degrabă spre rău, în ciuda tuturor imaginilor paradisiace oferite de religie. Şi chiar religia poartă o vină, pentru că ne oferă şi alternativa: Iadul. Pavat sau nepavat cu bune intenţii. Ei, cu Iadul ne-am mai liniştit atunci când am realizat (mulţi dintre noi) că este aici pe Pământ. Iar scepticismul, din ce în ce mai exacerbat şi alimentat, ne face să avem mari dubii şi asupra Raiului. Plus că idilicul de acolo ne provoacă destul de multe angoase, mai ales celor mai neliniştiţi şi schimbători dintre noi, oferindu-ne în esenţă impresia plictisului etern. Realizăm că alternanţa asta fericire – suferinţă, cădere – înălţare, bine – rău, ne oferă sarea şi piperul din bucatele vieţii noastre cotidiene. Nu vrem să fim fericiţi pe vecie. Imaginea păsării Phoenix e prea seducătoare… Iar masochismul este la fel de înrădăcinat în noi ca hedonismul!

Aşa că renunţăm la ideile biblice şi ajungem să ne gândim la teoria reîncarnărilor. Care ne place mai mult sau mai puţin. Oare chiar vrem o viaţă nouă, în care să nu ne amintim nimic din ce am iubit aici? Oare vrem să-i uităm vreodată pe cei pe care îi iubim? Hmmm… Tot Paradisul era mai bun… Acolo cel puţin se spune că ne reîntâlnim cu cei dragi, ba îi mai cunoaştem şi pe cei din generaţiile pe care nu le-am apucat! Şi să nu mai spunem de personalităţile care mişună pe acolo!

Problema este că dincolo nu e ce vrem sau aşteptăm noi, aşa că măcinăm în continuare analiza. Şi mai punem un punct pe „i” în privinţa reîncarnărilor: conform acestei teorii, nu e necesar să ne reîncarnăm în oameni. Iar rezultatul e destul de dezastruos: e posibil să ne reîncarnăm într-un animal care nu poate comunica prea mult sau, şi mai rău, în vreo plantă. Şi dintre astea, nu neapărat într-o splendidă panteră sau într-un suav ghiocel, ci, posibil, într-un porc ce va servi ca masă de prânz celui mai bun prieten al nostru reîncarnat bine merçi în om de succes, sau într-o plantă furajeră rumegată conştiincios de propriul frate reîncarnat într-o vacă! Sună cam ca treaba cu circuitul apei în natură… Personal nu găsesc o încântare prea mare în aşa ceva. Vor exista glasuri care vor insista pe sentimentul de utilitate şi de însuşire a lecţiei de viaţă. Părerea mea este că se vădeşte prea multă înfumurare în teoria asta: ne însuşim în vieţi consecutive toate lecţiile de viaţă, ca în final să ajungem la cunoaşterea supremă în condiţiile unei perfecţiuni absolute.

Se spunea pe vremuri că nota 10 e pentru Dumnezeu, nota 9 pentru dascăl, iar învăţăceii puteau aspira doar la nota 8. Şi mi se pare că există un mare sâmbure de adevăr în asta şi o mare lecţie a lungului de nas al fiecăruia. Nu că învăţăcelul nu şi-ar putea depăşi maestrul, dar la perfecţiunea dumnezeiască e cam greu ca un om, dascăl sau învăţăcel, să ajungă. Pentru om, perfecţiunea e posibilă în limitele imperfecţiunii sale.

Ce ar mai fi posibil, ar fi să trecem într-o altă dimensiune, un fel de „lume paralelă” cu a noastră, dar unde totul să fie diferit. De ce am mai avea nevoie de altă lume, dacă ar exista acelaşi mod de percepţie? Şi nici timpul şi spaţiul nu e necesar să curgă la fel. Totul este „in the eye of the beholder”. Dar nu neapărat să spunem că totul e o iluzie colectivă. Şi asta pur şi simplu pentru că nu ştim altceva. Decât relatările celor aflaţi în stări alterate ale conştiinţei. Stări care suscită numeroase dispute. E posibil ca aceştia să fi „tras cu ochiul” în altă „lume”. Plus că percepţia noastră este extrem de limitată, putând trece dincolo de pragurile senzoriale doar în anumite condiţii, care ţin de alterare sau de antrenamente speciale. De unde ştim, deci, că delirul nu ţine de forţarea acestor praguri? Totuşi, în lumea noastră rămâne patologic. Mai ales pentru că necunoscutul ne sperie şi trebuie să-i lipim o etichetă. Inclusiv eticheta „nebuniei”.

Şi atunci? Mai rămâne o singură variantă: neantul. Nu mai e nimic după. Şi asta este cea mai sinistră variantă pentru noi toţi. O dată că induce ideea de inutilitate, ne face să ne întrebăm la ce mai e bună zbaterea asta continuă pentru supravieţuire şi satisfacere a Eului nostru atât de lacom de plăcere, încât e într-o permanentă căutare de noi surse de satisfacţie. Practic, există un permanent joc între plăcere şi dispariţie, intuit foarte bine de Freud, o luptă între Eros şi Thanatos cu câştigul celui din urmă. Şi practic nu este mereu o luptă, de multe ori este o joacă sau chiar o cooperare – masochismul poate fi dus la multe nivele.

Problema mare este în acceptarea de către persoană a acestei finalităţi, în condiţiile în care aceasta este capabilă să accepte doar happy-end-urile clare. Şi atunci, quo vadis? Spre neant sau spre fericirea eternă?

Şi iată că ajungem la ce spuneam la început: din păcate sau din fericire? Din păcate, nu ştim, spuneam, dar poate că reversul e cel real. Din fericire nu ştim. Poate că adevărul e dezastruos. Poate dincolo să fie groaznic. Sau bine. Sau nimic. Sau poate e ceva pe care pur şi simplu nu avem capacitatea să-l înţelegem. Ceea ce ne-ar produce din nou o angoasă fantastică. Ce ar însemna să ştim ce e după moarte? S-ar putea să ne liniştească. S-ar putea să ne creeze nişte frământări lăuntrice extenuante şi sterile în dorinţa de a înţelege. Sau ne-ar face să ne grăbim să ajungem acolo.

Oricare dintre variante ar duce la un consum prea mare de timp, de energie sau ne-ar face să pierdem părţi interesante din viaţa de acum. Care, indiferent cum ar fi ea în acest moment, are un scop, chiar dacă ulterior nu ne mai serveşte la nimic. Poate e doar o şansă de a vedea o bucăţică din Divinitate. Care nu e neapărat un bătrân cu barba albă. Sau o lumină. Poate e o formă de energie, mai mult sau mai puţin vizibilă. Care ne-a creat, pe noi şi lumea noastră. Şi căreia nu e nevoie să-i înălţăm temple sau rugăciuni complicate. Şi cu care putem comunica direct, fără să avem nevoie de mediatori, fie că se cheamă preoţi sau şamani sau vrăjitori sau guru. Scânteia e în noi.

Am avut o teamă patologică de moarte. Teamă care mai există, dar nu mai este atât de disfuncţională. Şi pe care am calmat-o paradoxal prin înţelegerea reală că una din posibilităţi este neantul. Să nu mai fie nimic după moarte. Şi atunci m-am liniştit. Şi abia atunci am început să trăiesc. Finalitatea nu este importantă. Iar cea mai bună concluzie am găsit-o în versurile unei formaţii rock, este vorba de Aerosmith: „Life´s a journey not a destination!”

În loc de bun venit

Cu toţii simţim nevoia să discutăm. Nu neapărat despre ceva anume. Pur şi simplu să vorbim. Despre lucruri care ne frământă pe noi. Sau care îi frământă pe alţii. Lucruri vesele şi triste. Lucruri care nu ne aparţin doar nouă. Sau care nu aparţin nimănui.
De aceea am numit acest blog "No man's land". Din dorinţa de a crea un loc neutru, care nu aparţine nimănui şi pe care oricine îl poate poseda la modul posibil pentru câteva clipe. O fâşie îngustă de teren pe care o străbaţi din câţiva paşi între "frontierele" trasate de fiecare pentru sine. Sau locul acela de pe un câmp de luptă unde nu se trage şi armistiţiul e posibil.
Nu există un adevăr universal, deci nici adevărul meu nu este general valabil. Cu toţii suntem fiinţe ambivalente, în noi coexistă tendinţe contrarii şi dăm curs uneia sau alteia în funcţie de moment şi dispoziţie. Adevărul nostru de azi nu e acelaşi cu cel de mâine şi nici nu e acelaşi cu al altuia.
Nu vom vorbi aici de adevăruri, ci de puncte de vedere. Şi vom permite diferenţa. Sau competiţia. Sau polemicile - cum spunea Paler, "cordiale".
Să discutăm! E una dintre puţinele posibilităţi pe care le mai avem de a nu ne pierde respectul faţă de noi ca oameni. Şi o datorie faţă de noi înşine.
So, ladies and gentlemen, I give you No Man's Land!

Antonia Isacu
20.August.2009