Postări
Sufletul nostru are multe cămăruțe, mai mari sau mai mici, mai luminoase sau mai întunecate, mai înalte sau mai joase, cu vedere spre parc sau spre curtea din spate, amenajate sau lăsate în paragină...
Avem în suflet cămăruțe ocupate pe termen lung, pe termen scurt sau pentru totdeauna. Avem și cămăruțe libere, de închiriat sau de vânzare. Pe unele vrem să le ținem ocupate, suntem îngrijorați că locatarii lor vor pleca într-o zi. Pentru ocupanții unora nu ne facem griji, știm că nu vor pleca niciodată. Din altele încercăm insistent să gonim chiriașii. Pe altele ne străduim să le închiriem. Sau să le vindem. Mai sunt unele pe care vrem să le ținem goale. Pentru vremuri grele sau doar pentru noi. Într-o zi...
Sunt cămăruțe din sufletul nostru pe care le-am vândut unor oameni dragi. Ciudat și salvator, de cele mai multe ori nu ne pare rău pentru vânzarea făcută. Cum ar putea să ne pară rău pentru cămăruțele pe care le-am dat părinților? Ne pare rău doar că nu sunt mai mari. Și uite așa, le transformăm într-un apartament. Un penthouse. Ne pare rău doar când, la un moment dat, locatarii devin amintire și nu mai răsună pereții de râsul, plânsul sau micile discuții cotidiene...
Ne pare rău când am dat un penthouse cuiva care ne-a decepționat? Da și nu. Da, pentru că oricât am încerca nu mai reușim să scoatem persoana respectivă de acolo. Doar e proprietar, nu? Și rămâne și ne dă mereu un gust amar. Nu, pentru că, indiferent de deznodământ îi rămânem veșnic recunoscători pentru amintiri. Cu timpul, doar amintirile frumoase ne mai zgândără. Un alt prilej pentru nostalgie...
Câteodată vrem doar să închiriem - cu anul, cu luna, cu ziua, cu ora... Doar pentru a impregna pereții unei cămăruțe cu un râs nou. Cu vacanță. Chiriașii pot veni și pleca, lăsând în urmă doar frânturi. Fără complicații. De moment. Lăsând în urmă o bună dispoziție cu evaporare rapidă.
Dar ce ne facem când vrem să vindem? Ce putem face? Dăm un anunț la mica publicitate? Plecăm la vânătoare? Unde? Cum? Când? Ce putem face cu siguranță e să așteptăm momentul, mai apropiat sau mai îndepărtat, când va bate cineva la ușă și va întreba de o cameră de vânzare...
Ne jucăm cu cămăruțele câteodată, renunțăm un timp să mai intrăm în unele și ne dăm uneori seama că tocmai în acelea am fi vrut să locuim și ne întoarcem și reactivăm peisajul familiar și totuși altul...
Sunt uși pe care nu le mai deschidem niciodată, le ferecăm și aruncăm cheia... Sunt uși la care batem din timp în timp, ca pentru a le lua pulsul... Sunt uși pe care le deschidem mereu și mereu cu aceeași bucurie și emoție...
Și ne considerăm fericiți când putem oferi cuiva iubit o cameră. Cu vedere.
24 Februarie 2010
