Gelozia – la graniţa dintre normal şi patologic

             Ce înseamnă să te consumi lăuntric, să arzi întrebându-te despre ce, cum, unde sau cu cine este persoana iubită într-un moment din timp? Da, vom vorbi doar despre gelozia în cuplu, în iubire, pentru că există şi alte forme de gelozie, cum ar fi cea între fraţi, în relaţii de muncă (invidia profesională) etc.

            Dar oare acest consum interior are vreo finalitate? Ne şi ajută într-o măsură sau alta? În general se vorbeşte despre efectele negative ale geloziei. Dar oare este ea şi benefică? Răspunsul este: parţial da. În primul rând, ne ajută să ne conştientizăm sentimentele faţă de partener. Să aflăm că încă suntem îndrăgostiţi. Că flacăra nu s-a stins încă sau că arde chiar mai puternic. Să te trezeşti urmărind cu gândul şi cu inima strânsă drumurile imaginare ale partenerului de viaţă. Să stai într-o zi întinsă în pat lângă cel iubit şi să te întrebi oare pe unde îi rătăcesc gândurile. Să simţi că te muşcă un şarpe de sufletul care ţi se face ghem şi nu vrea de fapt să afle răspunsul, de teamă ca acesta să nu cumva să fie altul decât cel aşteptat. Să simţi.

            Gelozia ne ajută uneori să simţim că trăim. Că existăm şi altfel decât fiinţe consumatoare. Că suntem şi noi, la rându-ne, consumaţi. Ne ajută să ne punem întrebări. Să ieşim din culcuşul comod al reveriilor înşelătoare şi să păşim pe nisipurile mişcătoare ale existenţei. Să nu mai fim atât de siguri pe noi încât să devenim aroganţi şi să îi punem pe alţii pe jar la rândul nostru. Bineînţeles, păstrând proporţiile. Atâta timp cât nu ne zdruncinăm propriul sistem de valori prin distrugerea încrederii în sine. Atâta timp cât nu distrugem încrederea altuia în sine şi în noi. Atât doar cât să facem din timp în timp o evaluare a sentimentelor celui iubit pentru noi şi ale noastre pentru el. Fără să întindem coarda. Limita este extrem de sensibilă şi deviaţiile de la traiectorie facile.

            Gelozia este una dintre acutele iubirii. Este undeva între dragoste şi ură. Sau o ură izvorâtă din dragoste. Sau o exacerbare a iubirii după ce am străbătut valea plângerii a urii. Iubirea are nevoie de acute, pentru a ne aminti că există. Sau că mai există. Să mai simţim acel fior orgasmic în plan sufletesc şi să ne amintim că suntem fiinţe umane şi că simţim. Că simţim la nivel superior, ca fiinţe gânditoare, care filtrează trăirea instinctuală.

            Este gelozia un instinct? În parte, da. Este mai mult un arhetip, fundamentat pe instinctul posesiunii. A poseda este o nevoie. Iar a poseda ca om este, uneori, o artă. O artă care are nevoie şi de acest condiment care este gelozia. Facem scenarii, ne imaginăm persoana iubită posedată sufleteşte sau trupeşte de către altcineva. Suferim imaginându-ne asta, uneori până la pragul la care nu mai putem decela realitatea de fantasmă, ne torturăm prinzându-ne sufletul în menghina îndoielii, dar totodată căutăm căi de a preveni coşmarul, căutăm mijloace de a menţine vie iubirea. Astfel, reuşim să îi dăm vieţii noastre în doi mereu câte ceva nou sau câte ceva din ce are nevoie şi îi place.

            Mintea şi sufletul nostru se deschid în actul geloziei, se dezvoltă şi se rafinează căutând toate aceste căi de satisfacere a iubirii. Imaginăm lucruri total necunoscute pentru noi în acel moment, inovăm şi inventăm, descoperindu-ne posibilităţi şi disponibilităţi nebănuite, ne îngrijim pentru a plăcea celuilalt şi îl îngrijim pe celălalt pentru a-l face să înţeleagă nevoia de noi. Învăţăm să iubim şi să ne iubim.

            Dacă gelozia ar avea doar aceste părţi bune, ar fi aliatul nostru cel mai de preţ. Din păcate, trebuie să vedem şi faţa ei întunecată. Întunericul care îi este intrinsec prin faptul că este chinuitoare, bănuitoare, torturantă şi derutantă în acelaşi timp. Trăirile pe care ea ni le produce sunt dureroase şi lasă urme. Seamănă sămânţa îndoielii şi otrăvesc traiul până atunci tihnit. Şi noi ce facem? Bem frecvent această cupă a suferinţei până la capăt, nu mai lăsăm nici o picătură şi apoi o întindem să ni se mai toarne.

            Gelozia ne aruncă într-un cerc vicios, tot ce facem se întoarce împotriva noastră. Îl vedem pe cel drag că, încet-încet, începe să se retragă în propria carapace, începe să se îndepărteze de noi, să ne frustreze de prezenţa lui, să ne refuze tandreţea pe care noi i-o solicităm din ce în ce mai insistent şi mai imperios, pentru ca în final să comită exact lucrul de care ne era cel mai teamă: să se refugieze în alte braţe, fie ca să primească acea căldură pe care o aştepta de la noi sau pur şi simplu ca să ne facă în ciudă, din exasperare.

            Adevărat, există şi relaţii care trăiesc prin aceste „mini războaie”, îşi iau seva din încleştarea pasiunilor, dar, adesea, preţul plătit în final este exorbitant, se consumă mari resurse de energie şi se erodează suflete. Mai multe astfel de „cutremure” mici descarcă trăirile negative, dar mai multe „cutremure” mari sunt devastatoare.

            Un rezultat posibil la care se poate ajunge este un adevărat delir al imaginaţiei, când realitatea se întrepătrunde cu fantasticul, făcând corp comun şi trăind într-o simbioză de nedesfăcut, unde imaginarul parazitează realul, ducând până la acele acte de nebunie pură în care cel „înşelat” în propria imaginaţie poate să-şi ucidă, sufleteşte sau efectiv, obiectul iubirii şi poate să distrugă tot acel miraj al dragostei, lăsând în urmă suflete mutilate, inclusiv pe cel propriu.

            Care este, atunci, graniţa între gelozia firească şi cea înscrisă în patologic? În primul rând, este relativă, niciunul din noi netrăind la fel iubirea. Graniţa ne-o situăm fiecare dintre noi acolo unde trăirea devine deranjantă, acolo unde pasul următor ne-ar duce pe tobogan în jos, acolo unde echilibrul începe să ne fie periclitat. Jocul cu trăiri de felul geloziei este periculos şi incendiar, tocmai prin asta atractiv, dar lipsit de măsură. Grecii numeau lipsa de măsură hyubris, acest hyubris stând la baza tragediilor antice. Cu toţii suferim de hyubris, în toate aspectele vieţii noastre, mai bine zis, oricare segment al existenţei noastre este apt de a scăpa de sub controlul echilibrului. Ceea ce putem face este să apăsăm puţin pedala de frână în momentul când simţim că produsele minţii noastre ne fac rău, să reflectăm la conformitatea gândurilor noastre cu realitatea şi să ne gândim mai bine la ce pierdem prin reacţii nefundamentate.