Automistificarea – între pro bono sua şi political correctness

Am un amic care trăieşte foarte bine cu sine. Ia doar ce îi convine din viaţa lui şi a altora, îi priveşte pe alţii doar cum are chef , iubeşte după propriul plac şi ţine minte doar ce şi dacă îi convine. Cu alte cuvinte, mecanismul automistificării îi funcţionează ceas.

Mulţi etichetează asta drept egoism dus la maxim. Şi nu zic că nu ar fi şi aşa ceva. Totuşi, trebuie precizat că automistificarea este un mecanism de apărare extrem de important al psihicului, care ne protejează de suferinţă şi ne ajută să trecem fără convulsii prin viaţă. Rămâne problema cât de bună este o astfel de viaţă şi dacă există un optimum de suferinţă care să ne condimenteze viaţa doar atât cât trebuie. Şi cum măsurăm acest optim. În plus, cum dozăm suferinţa, care nu se lasă pusă în talgerul balanţei, ci năvăleşte pur şi simplu peste noi, dându-ne viaţa peste cap şi lăsând în urmă cadavrele mutilate ale neuronilor noştri distruşi pentru totdeauna?

Unul dintre răspunsurile la întrebarea de mai sus este mecanismul automistificării. Mecanism extrem de benefic, care funcţionează ca un antialgic pentru suflet, ba chiar ca un anestezic în momentele de dezamăgire sau neputinţă. Automistificarea este bună, deoarece, oricât ne-am strădui să punem bariere suferinţei, tot mai scapă destul cât să ne amărască sufletele şi să ne creeze reacţii disfuncţionale ca depresia sau atacurile de panică.

Unele persoane reuşesc să-şi însuşească atât de bine acest mecanism, încât intră în funcţiune automat şi plenar, ca reflex condiţionat la apariţia durerii psihice. Toţi ne folosim la un moment dat de automistificare, doar că în măsuri diferite.

Extremele nu sunt niciodată folositoare. A ne feri de suferinţă cu obstinaţie poate deveni foarte obositor sau poate constitui o suferinţă în sine. A bea cupa suferinţei până la capăt, conştient, este o traumă pe care ne-am produce-o singuri, o violentare a sinelui şi chiar a integrităţii fizice proprii.

Singurul om pe care îl cunosc personal care se ferea conştient de automistificare era tatăl meu, un om pasionat de „adevărul istoric” şi care îşi făcea în fiecare seară un bilanţ al acţiunilor şi gândurilor lui din ziua respectivă, încercând să fie corect faţă de sine şi ceilalţi. Ştia că îşi este cel mai bun arbitru, dar totul presupunea un consum enorm de energie şi emoţie. Tatăl meu a murit la 50 de ani, în somn, fără să simtă trecerea şi fără să sufere de ceva înainte, dar nu am putut să nu mă gândesc la faptul că a făcut un mare sacrificiu de sine pentru corectitudine şi pentru a nu-i face pe alţii să sufere. Lecţia lui a fost lecţia toleranţei şi acceptării fiecăruia aşa cum este. Melodia lui preferată era „What a Wonderful World”, a lui Louis Armstrong.

Automistificarea este privită de unii oameni ca un mod de a te minţi pe tine. Asta nu sună prea grozav, dar trebuie să spun că minciuna are şi ea rolul ei. Un rol protector. Nu văd altruismul în a provoca cuiva deliberat o suferinţă. „Nu-l ucideţi pe mesager!” Aşa cum îi minţim pe alţii din dorinţa de a-i proteja, aşa ne minţim şi singuri cu acelaşi scop, mai mult sau mai puţin conştient.

Am arătat până acum beneficiile automistificării – pro bono sua – spre binele propriu. Dar oare este şi politically correct? Nu întotdeauna. Uneori suntem datori să parcurgem, conştient, şi drumul prin beznă, pentru a învăţa ceva din experienţa la care suntem supuşi şi pentru a ne înţelege mai bine. Şi pentru a simţi că trăim şi a aprecia mai mult clipele bune pe care ni le oferă viaţa. Clipe care ar putea fi mai multe…