Principiul „primo non nocere” în psihologie

În tratamentul medical, „primo non nocere” („în primul rând să nu faci rău”) este, alături de cel al prevenţiei („mai bine să previi decât să tratezi”), cel mai important semnal de alarmă care trebuie să se aprindă şi să rămână permanent aprins în relaţia cu pacientul şi de-a lungul întregii conduite terapeutice.
Medicina, presupunând manipularea unor tehnici mai mult sau mai puţin invazive şi substanţe cu rol terapeutic, dar apte oricând să producă supradozaje sau incompatibilităţi, este extrem de susceptibilă în orice moment malpraxisului, motiv pentru care a şi apărut acest principiu.
Prea puţine persoane îşi pun problema malpraxisului în activitatea psihologică, deşi aici acest lucru este la fel de important. Şi, spunând acestea, ne referim la psihologie în general, cu predilecţie la domeniul ei clinic, fie că este vorba de psihodiagnostic, evaluare, consiliere sau psihoterapie. Este la fel de important în psihologia aplicată, a muncii, transporturilor sau educaţională, deoarece se lucrează cu şi asupra psihicului, care este poate cea mai delicată latură umană. În continuare, ne vom referi la domeniul clinic, cel mai apropiat de cel medical şi care primeşte cele mai multe influenţe de la acesta.
Deşi există un cod deontologic al profesiei de psiholog, se vorbeşte mai mult de forma demersului psihologic şi mai puţin de conţinutul său, cel care face cel mai frecvent obiectul relei practici. Astfel, ar trebui elaborat un set de norme metodologice sau protocoale psihodiagnostice şi psihoterapeutice, care să asigure pacientul asupra siguranţei sale şi să ofere şi psihologului un confort în activitatea sa şi protecţie împotriva acuzaţiilor de malpraxis.
Chiar dacă pare un termen „greu”, noţiunea de „malpraxis” ar trebui folosită ca atare, definind cel mai bine situaţia de fapt.
În psihologia clinică, fiind cea mai intim conectată cu actul medical, este evidentă şi necesară aplicarea acestei legităţi.
Chiar dacă nu se manipulează substanţe, demersul psihologic este extrem de delicat şi invaziv în acelaşi timp, deoarece se acţionează direct asupra psihicului individului, care este foarte sensibil şi sugestibil, precum şi uşor de dezorganizate.
În plus, în comparaţie cu alţi aşa-zişi „consilieri” din jurul unei persoane, psihologul clinician dispune de o autoritate care, folosită greşit în timpul evaluării sau psihoterapiei, duce la un eşec ce poate fi total, aducând pacientul într-o degringoladă afectivă şi cognitivă ce îi poate fi fatală – chiar prin producerea actului ultim, sinuciderea, sau prin accidente complet neprevăzute.
Psihodiagnosticul trebuie realizat cu foarte mare acurateţe şi rezultatul comunicat cu precauţie, fapt esenţial în protecţia persoanei de agravarea situaţiei sale. Imaginaţi-vă ce înseamnă lipirea unei etichete unei persoane care nu o acceptă sau este terifiată de ea. Este ca şi când am pune o povară de 200 kg în spatele unei persoane malnutrite din lumea a treia.
„Primo non nocere” trebuie să ne însoţească în procesul evaluării, al interviului clinic şi al observaţiei. Forţarea unor cotloane pe care individul nu este dispus să le dezvăluie sau să le expună nu duce doar la eşecul demersului per se, ci produce şi o traumă puternică persoanei evaluate.
De asemenea, contează modul în care abordăm problema, conţinutul şi modul de adresare a întrebărilor, atitudinea noastră din acel moment. Da, este corect să păstrăm o neutralitate binevoitoare, dar empatizarea cu persoana din faţa noastră este esenţială în momentele „acute”, bineînţeles fără exagerări – nu plângem pe umărul pacientului şi nu manifestăm o exuberanţă ieşită din comun şi falsă. Trebuie să încercăm să îi „dăm” celuilalt CE are nevoie, DACĂ are nevoie, CUM are nevoie şi CÂND are nevoie.
Domeniul consilierii şi psihoterapiei este cel mai sensibil dintre toate domeniile psihologiei clinice, aici trebuind să acţionăm ca „guiding light”, iar dacă drumul pe care îl conducem pe cel în suferinţă este cel bun, trebuie să realizăm acest lucru şi să ne repliem la timp, minimizând pagubele şi să avem în vedere ca acel drum să fie măcar neutru, dar în nici un caz să fie greşit.
O psihoterapie vană, fără nici un rezultat este mai bună decât una participativă, alertă, dar care agravează situaţia.
Totuşi, vom discuta şi de malpraxisul sau nocivitatea terapiilor fără efect, deoarece în acestea se pierde timp în această direcţie, iar trenarea problemei duce ipso facto la agravarea ei, chiar dacă lent. Vorbim practic de o proliferare lentă a conflictelor interne, care avansează încet, dar sigur, păstrând o aparenţă a controlului, fără multe acute. Este situaţia cronicizării unei suferinţe, care astfel devine mai greu de tratat.
Având în vedere că evoluţia insidioasă este garanţia unui pronostic negativ, este indicat să ne recunoaştem în timp util limitele, deoarece timpul şi suferinţa sunt ale pacientului.
În plus, trebuie să ne gândim la faptul că, acolo unde eşuăm, un coleg va avea mai mult de tratat, având în faţă un tablou mult mai sumbru şi mai complicat decât ni s-a înfăţişat nouă.
În general, a da speranţă inutil este dăunător şi nu reprezintă decât un alt mod de a înrăutăţi o stare, prin prelungirea şi cronicizarea ei, precum şi prin faptul că pacientul realizează inutilitatea demersului nostru, ajungând adesea să-şi privească suferinţa ca incurabilă sau ciudată.
Un alt aspect este acela că o terapie greşită sau fără finalitate poate declanşa şi o altă suferinţă latentă, care astfel se actualizează şi devine acută.
Foarte multă lume, inclusiv psihologi, nu realizează răul care poate fi făcut prin cuvinte şi că, aşa cum există cuvinte care vindecă, există şi cuvinte care destabilizează. Nu înseamnă neapărat că trebuie să ne autocenzurăm în permanenţă, dar că este necesar să ne însuşim foarte bine tehnicile şi vocabularul psihoterapeutic şi să identificăm cuvintele şi atitudinile care ne ajută practic în meseria noastră.
Aşadar, orice psiholog care începe un demers clinic, trebuie să îl înceapă şi să îl continue având în gând „primo non nocere”.