Despre moarte

Din păcate sau din fericire pentru noi, nu avem nici cea mai vagă idee despre ceea ce ne aşteaptă (sau nu ne aşteaptă!) dincolo.

Spun din păcate, pentru că este cumva în firea umană, fără nici o putinţă de control, să ne gândim şi să ne frământăm în legătură cu moartea. E firesc, necunoscutul sperie. De fapt, frica este în mare măsură condiţionată de gradul de cunoaştere. Ne e frică de o durere cunoscută ca mare, dar şi mai teamă de o durere neexperimentată încă. Gradul de percepţie al acesteia din urmă este hiperbolizat. Şi astfel ne e teamă de moarte, ultima frontieră umană cunoscută.

Şi ne întrebăm: o fi bine, o fi rău acolo? Şi nu ştiu de ce gândul ne poartă mai degrabă spre rău, în ciuda tuturor imaginilor paradisiace oferite de religie. Şi chiar religia poartă o vină, pentru că ne oferă şi alternativa: Iadul. Pavat sau nepavat cu bune intenţii. Ei, cu Iadul ne-am mai liniştit atunci când am realizat (mulţi dintre noi) că este aici pe Pământ. Iar scepticismul, din ce în ce mai exacerbat şi alimentat, ne face să avem mari dubii şi asupra Raiului. Plus că idilicul de acolo ne provoacă destul de multe angoase, mai ales celor mai neliniştiţi şi schimbători dintre noi, oferindu-ne în esenţă impresia plictisului etern. Realizăm că alternanţa asta fericire – suferinţă, cădere – înălţare, bine – rău, ne oferă sarea şi piperul din bucatele vieţii noastre cotidiene. Nu vrem să fim fericiţi pe vecie. Imaginea păsării Phoenix e prea seducătoare… Iar masochismul este la fel de înrădăcinat în noi ca hedonismul!

Aşa că renunţăm la ideile biblice şi ajungem să ne gândim la teoria reîncarnărilor. Care ne place mai mult sau mai puţin. Oare chiar vrem o viaţă nouă, în care să nu ne amintim nimic din ce am iubit aici? Oare vrem să-i uităm vreodată pe cei pe care îi iubim? Hmmm… Tot Paradisul era mai bun… Acolo cel puţin se spune că ne reîntâlnim cu cei dragi, ba îi mai cunoaştem şi pe cei din generaţiile pe care nu le-am apucat! Şi să nu mai spunem de personalităţile care mişună pe acolo!

Problema este că dincolo nu e ce vrem sau aşteptăm noi, aşa că măcinăm în continuare analiza. Şi mai punem un punct pe „i” în privinţa reîncarnărilor: conform acestei teorii, nu e necesar să ne reîncarnăm în oameni. Iar rezultatul e destul de dezastruos: e posibil să ne reîncarnăm într-un animal care nu poate comunica prea mult sau, şi mai rău, în vreo plantă. Şi dintre astea, nu neapărat într-o splendidă panteră sau într-un suav ghiocel, ci, posibil, într-un porc ce va servi ca masă de prânz celui mai bun prieten al nostru reîncarnat bine merçi în om de succes, sau într-o plantă furajeră rumegată conştiincios de propriul frate reîncarnat într-o vacă! Sună cam ca treaba cu circuitul apei în natură… Personal nu găsesc o încântare prea mare în aşa ceva. Vor exista glasuri care vor insista pe sentimentul de utilitate şi de însuşire a lecţiei de viaţă. Părerea mea este că se vădeşte prea multă înfumurare în teoria asta: ne însuşim în vieţi consecutive toate lecţiile de viaţă, ca în final să ajungem la cunoaşterea supremă în condiţiile unei perfecţiuni absolute.

Se spunea pe vremuri că nota 10 e pentru Dumnezeu, nota 9 pentru dascăl, iar învăţăceii puteau aspira doar la nota 8. Şi mi se pare că există un mare sâmbure de adevăr în asta şi o mare lecţie a lungului de nas al fiecăruia. Nu că învăţăcelul nu şi-ar putea depăşi maestrul, dar la perfecţiunea dumnezeiască e cam greu ca un om, dascăl sau învăţăcel, să ajungă. Pentru om, perfecţiunea e posibilă în limitele imperfecţiunii sale.

Ce ar mai fi posibil, ar fi să trecem într-o altă dimensiune, un fel de „lume paralelă” cu a noastră, dar unde totul să fie diferit. De ce am mai avea nevoie de altă lume, dacă ar exista acelaşi mod de percepţie? Şi nici timpul şi spaţiul nu e necesar să curgă la fel. Totul este „in the eye of the beholder”. Dar nu neapărat să spunem că totul e o iluzie colectivă. Şi asta pur şi simplu pentru că nu ştim altceva. Decât relatările celor aflaţi în stări alterate ale conştiinţei. Stări care suscită numeroase dispute. E posibil ca aceştia să fi „tras cu ochiul” în altă „lume”. Plus că percepţia noastră este extrem de limitată, putând trece dincolo de pragurile senzoriale doar în anumite condiţii, care ţin de alterare sau de antrenamente speciale. De unde ştim, deci, că delirul nu ţine de forţarea acestor praguri? Totuşi, în lumea noastră rămâne patologic. Mai ales pentru că necunoscutul ne sperie şi trebuie să-i lipim o etichetă. Inclusiv eticheta „nebuniei”.

Şi atunci? Mai rămâne o singură variantă: neantul. Nu mai e nimic după. Şi asta este cea mai sinistră variantă pentru noi toţi. O dată că induce ideea de inutilitate, ne face să ne întrebăm la ce mai e bună zbaterea asta continuă pentru supravieţuire şi satisfacere a Eului nostru atât de lacom de plăcere, încât e într-o permanentă căutare de noi surse de satisfacţie. Practic, există un permanent joc între plăcere şi dispariţie, intuit foarte bine de Freud, o luptă între Eros şi Thanatos cu câştigul celui din urmă. Şi practic nu este mereu o luptă, de multe ori este o joacă sau chiar o cooperare – masochismul poate fi dus la multe nivele.

Problema mare este în acceptarea de către persoană a acestei finalităţi, în condiţiile în care aceasta este capabilă să accepte doar happy-end-urile clare. Şi atunci, quo vadis? Spre neant sau spre fericirea eternă?

Şi iată că ajungem la ce spuneam la început: din păcate sau din fericire? Din păcate, nu ştim, spuneam, dar poate că reversul e cel real. Din fericire nu ştim. Poate că adevărul e dezastruos. Poate dincolo să fie groaznic. Sau bine. Sau nimic. Sau poate e ceva pe care pur şi simplu nu avem capacitatea să-l înţelegem. Ceea ce ne-ar produce din nou o angoasă fantastică. Ce ar însemna să ştim ce e după moarte? S-ar putea să ne liniştească. S-ar putea să ne creeze nişte frământări lăuntrice extenuante şi sterile în dorinţa de a înţelege. Sau ne-ar face să ne grăbim să ajungem acolo.

Oricare dintre variante ar duce la un consum prea mare de timp, de energie sau ne-ar face să pierdem părţi interesante din viaţa de acum. Care, indiferent cum ar fi ea în acest moment, are un scop, chiar dacă ulterior nu ne mai serveşte la nimic. Poate e doar o şansă de a vedea o bucăţică din Divinitate. Care nu e neapărat un bătrân cu barba albă. Sau o lumină. Poate e o formă de energie, mai mult sau mai puţin vizibilă. Care ne-a creat, pe noi şi lumea noastră. Şi căreia nu e nevoie să-i înălţăm temple sau rugăciuni complicate. Şi cu care putem comunica direct, fără să avem nevoie de mediatori, fie că se cheamă preoţi sau şamani sau vrăjitori sau guru. Scânteia e în noi.

Am avut o teamă patologică de moarte. Teamă care mai există, dar nu mai este atât de disfuncţională. Şi pe care am calmat-o paradoxal prin înţelegerea reală că una din posibilităţi este neantul. Să nu mai fie nimic după moarte. Şi atunci m-am liniştit. Şi abia atunci am început să trăiesc. Finalitatea nu este importantă. Iar cea mai bună concluzie am găsit-o în versurile unei formaţii rock, este vorba de Aerosmith: „Life´s a journey not a destination!”